Intreabarea reapare de aproape 15 ani in sondajele comandate de Fundatia Soros sau FDSC, iar recent s-a strecurat intr-un sondaj initiat de Intact Media Grup si realizat de CCSB. Conform acestor sondaje, in 15 ani procentul celor care au incredere in organizatiile neguvernamentale a crescut de la 19%, la 34%. Greu sa intri in analiza organizatiilor inregistrate, a celor active (inclusiv pe regiuni), a (in)vizibilitatii sau, dimpotriva, a preavizibilitatii stricacioase, a rezultatelor/impactului ONG raportate la fondurile cheltuite. Sa spunem doar ca trend-ul increderii e ascendent. De aproape cinci ani, insa, acest procent se afla, cu mici fluctuatii, in corzile lui 30%. Iar de aproape 11 ani, 50% dintre romani nu au incredere in ONG-uri. E-adevarat, sondajul CCSB indica o usoara crestere a increderii, in aceeasi masura, insa, cu cresterea neincrederii, pe fondul micsorarii, comparativ cu sondajele anterioare, a procentului „nu stiu/nu raspund”.
Protestele din Piata Universitatii au (re)adus in prim plan eternele suspiciuni, intrebari, (pre)judecati: Cine sunt aceste ONG-uri? Ce fac? De unde au banii? Cine le finanteaza? Ce interese au? Ce-au facut pana acum? Ce fac aceste ONG-uri pentru noi? „Din pacate aceste ONG-uri care capusesc societatea noastra nu au scrupule in a stoarce bani nemunciti”. Sunt comentarii publice, reactii la diverse articole/comunicate ONG din ultimii doi ani, ultimele publicate in contextul conflictului ONG cu ministrul de externe de la acea vreme, Teodor Baconschi. De fiecare data sunt nominalizate diverse organizatii neguvernamentale, pe care unul dintre cititori le numeste „doar instrumente de presiune și prestigiu”, separandu-le de „ONG-urile care fac constant o treaba absolut admirabila si foarte utila”.
Afara, in special in tari mai slab dezvoltate, cum e Romania, se tot discuta despre rolul organizatiilor neguvernamentale, diferit de cel al organizatiilor „vestice”. Rolul prim al „esticilor” este de „carje” ale institutiilor si serviciilor disfunctionale ale statului. Ele nu trebuie sa devina o portavoce a diverselor interese (interne sau externe), ci sa se preocupe de tot ceea ce e bine pentru om. In aceste tari se vorbeste despre o forma de autoritarism ONG. Eu servesc oamenii, dar, pe de alta parte, ei nu au o nicio putere (de control) asupra mea. Nu stiu ce fac, cum fac, in special cum cheltui banii astia nerambursabili. Nu stiu cati din acesti bani merg pentru binele lor. Cati din acesti bani vin intr-o forma sau alta de la guvern. In aceste conditii, ONG-urile sunt dispretuite de „oamenii lor” care ii acuza de elitism, nepricepere, minciuna, furt.